Fire de păr

Vara e rece,
am 28 de ani.

Moartea s-a înfipt
sub firele nervilor,
le ridică pe rând,
le slăbeşte aderenţa.
Taie breşe în corpul meu,
îşi face loc
în ritm lent.

Să se termine şi asta,
ca atunci când
săgeata oboseşte în aer
şi, neatingând ţinta,
devine grea şi cade la pământ.

*
Toate stelele atârnă de fire de păr.
Doamne, greutatea lor îţi trage capul în jos?

*
Dunărea e cenuşie,
lebedele înoată în ea
de parcă ar fi pungi de nailon
aruncate, ce-au înghiţit aer.
Vântul suflă gunoaie
pe ţărm,
mi se adună în colţul ochilor
firele de praf.

Doamne, atât de mulţi se agaţă de tine,
încât aproape că atârni pe pământ.
Mai e loc pe tine?
Mi-aş pune şi eu mâna.

Nu ştiu cu ce cuvinte ar trebui
să-ţi adresez rugăciunea pentru mine.
De fiecare dată când îmi aduc aminte de tine,
mie îmi vine să râd.
Mi-e greu să înghit râsetele
lângă mama mea care
plânge deja din orice.

Uneori izbucneşte atât de repede în plâns,
de mai multe ori la rând, încât
pe chipul ei lacrimile se ajung din urmă.

Încerc să-mi întorc capul
sau să-mi închid ochii,
să mimez somnul.
În starea mea de agonie,
mamei mele eu nu pot
să-i aduc alinare.

Mama nu moare în locul meu,
aşa cum a promis, pentru că-i de părere
că oricum n-ar mai putea să mă salveze.

I-au bătut în cuie lacrimile pe faţă.
Nu plânge, doar stau una lângă cealaltă,
lacrimile îi atârnă de la ochi
până la bărbie.

În jurul meu, ceva
a prins timpul în chingi.
Nu poate atinge pământul:
ploaia stă suspendată în aer,
cerul crapă, se rupe
sub propria greutate.

*
Mă uit printre coapsele mele afară.
Mă uit la fereastră, Doamne,
aştept, poate am să te văd
cum te plimbi prin grădină,
aş vrea să-ţi văd umărul
ca să măsor
al cui e mai mare,
al căruia dintre noi se apleacă
mai adânc.

Nu plâng, asemenea celei
ce se obişnuieşte încetişor
cu bătăile repetate.

Se spune că e de neîndurat
felul în care trupul omului
e bătut în cuie de copac.
Nu ştiu cum o fi
faţă de durerea explozivă,
pocnind lângă oase.
Nu există antinevralgic
care să scoată aceste
dureri subţiri
înţepenite lângă oase.

Mi-e teamă că nu mai coboară
suficient aer,
iar plămânii se surpă,
astfel încât în jurul inimii mele
toate coastele se rup.

*
Doamne, dacă tot m-ai trimis
în braţele agoniei,
lasă-mă să plec,
nu mă mai ţine în viaţă!

Vezi cu câtă supunere
îţi înghit fiecare cuvânt?
Desfă-ţi în sfârşit degetele
de pe inima mea!

Dacă mă iubeşti atât de mult,
nu mă lăsa aici,
nu mă lăsa să orbecăi în chinuri
pe urmele tale!

Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Caiete Silvane, 2018/9.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s